Cineva m-a întrebat pe mail zilele trecute: tu poţi? Cum poţi? Chiar nu te doare?
Ăla a fost momentul meu de revelaţie…Acesta nu e un post de reproş. E doar un post care conţine propriile concluzii. E un simplu post…
Mi-am dat seama în clipa aia că am împărtăşit totul aproape degeaba. Nu că am scris degeaba, ci că efectiv am împărtăşit nişte lucruri imposibil de înţeles pe deplin. Mi-a plăcut să scriu, să interacţionez, dar simt că cele peste o sută de posturi n-au transmis ce am vrut eu să spun. Nu am ştiut să mă fac înţeleasă. Poate şi pentru că nu poţi înţelege cu adevărat aşa ceva până nu experimentezi un astfel de mod de viaţă. S-au tras zeci de concluzii prosteşti sau aberante despre viaţa mea. S-au tras şi puţine concluzii corecte. Dar sinceră să fiu în momentul ăsta mă simt doar ca un câine care latră la lună.
Nu are cum să mă doară ceva care-mi place. Pe soţul meu nu-l poate răni ceva care-l excită…Nu facem asta din obligaţie şi nici pentru plăcerea celuilalt. Modul ăsta de viaţă nu e resemnare, acceptare, nebunie, pentru ca celălalt să nu ne părăsească. E o plăcere proprie, pe care O ÎMPĂRŢIM…
Să zicem că e ca masturbarea, dar în loc de mijloace….materiale, ne folosim de fiinţe umane. Nu e atât de urât pe cât sună. E doar plăcut. Pentru noi sexul şi dragostea n-au nici o legătură una cu alta. Noi doi nu facem dragoste în dormitor, ci într-o mie de aspecte ale vieţii cotidiene. Şi dacă scriind public n-am reuşit să transmit că-n dormitor oamenii ca noi doar se fut, nu mai văd rostul scrisului ŞI pentru public…
Am decis ca acest blog să devină privat şi să continuu scrisul, dar numai pentru mine. Dacă mă voi decide să-l redeschid, va purta alt nume. Darkleya nu va mai exista pentru public şi necunoscuţi. Nu voi face invitaţii nimănui să citească mai departe….
Va rămâne deschis până duminica viitoare, că să înţeleagă toată lumea de ce blogul devine privat şi se transformă exclusiv în jurnal. Dacă revin la scrisul public vă voi trimite la toţi (cei pe care vă plac și vă citesc) mail cu noul blog, pe care se vor regăsi de asemenea toate posturile de pe justdarkleya. Acum însă habar n-am care va fi viitorul blogului meu.
Mulţumesc tuturor că m-aţi citit!
Iar dacă cineva s-a gândit că acesta e doar un alt post al unei mironosiţe care cerşeşte atenţie şi căreia îi place să fie rugată să revină…Dragilor, n-aţi cunoscut-o niciodată pe Darkleya. Altfel aţi fi ştiut deja că e excepţional de fabuloasă, sinceră şi hotărâtă, ca o adevărată Femeie ce e
Edit 20.02.2012: Simt nevoia să fac o precizare, că văd că iar s-a înțeles complet altceva decât ce am vrut eu să transmit cu acest post. Și cum precizarea am făcut-o deja la obiect, în comentariul pentru John, o să-l copiez aici ca atare:
“Ştiu că totul pare ca o justificare, dar mai ales ca o înfrângere (oamenii la fel de intoleranţi ca cel menţionat de tine mai sus, vor sări în sus de bucurie, mi-au pus capac
), poate şi pt că am primit mailul ăla fix acum, în perioada asta…
Adevărul e undeva departe. A încetat să-mi mai pese….Ar trebui să spun că m-am plictisit, ca să fiu cinstită până la capăt…Chiar simt că devin redundantă şi poate doar persoanele din viaţa mea se schimbă, nu şi celelalte aspecte ale vieţii. E bine pt tine să fii o persoană liniară, dar pt alţii rişti să devii astfel plictisitor 
Am început să scriu într-o perioadă relativ moartă, care s-a prelungit cu luni întregi de sarcină petrecută în medicale, în pat, apoi statul acasă în concediu de creştere a copilului…Ce poate face o femeie în timpul liber pe care-l are doar pt ea, în situaţia dată? Acum a venit vremea ca viaţa să-şi reia cursul social şi profesional. Nu mai am chef, nu mai am timp de blog la modul de până acum. Credeam că nu va veni clipa asta, dar până şi eu mă înşel uneori…”
Așadar nu, nu dispar pentru că mă bântuie intoleranții. Nu m-au gonit ei de-a lungul celor 2 ani jumate de scris, n-o vor face tocmai acum. Dispar pentru că viața unui blog de genul ăsta e scurtă, dacă evenimentele se tot repetă, dar numai oamenii din ele se schimbă. Și cred că v-ați cam săturat toți să citiți despre relația mea cu adevărat perfectă, de fericirea mea constantă și de persoanele cu care ne vedem ocazional. E ca și cum le-aș tot arunca oamenilor în față mulțumirea mea permanentă, în vremuri atât de tulburi în care bătaia, cuvintele urâte și divorțurile sunt ceva obișnuit. Cred că, sper de fapt, că asta s-a văzut de-a lungul anilor de scris despre viața mea cea banală și atât de frumoasă. Nu vreau să reiau aceleași idei iar și iar. Nu pot scrie despre alte banalități, pentru că nu-mi place. Nu pot face literatură pentru că mă plictisesc repede. Nu pot continua să transmit lucrurile astea care da, sunt redundante deja și pe care abia doar câțiva cititori le înțeleg cu adevărat…Vreau doar să continuu să scriu aici din când în când, ca și cum m-aș confesa unui jurnal pe care-l citesc doar eu…
Mă retrag, deci, în plină glorie, ca să nu ajung să scriu despre sarmale, cum zice John
sau despre ce am mâncat ieri ori săptămâna trecută…Asta nu ar fi Darkleya…Nu aș fi eu…
0.000000
0.000000
Comentarii recente